Amintire despre începuturile scrisului

Manualele
şcolare de istorie tac mâlc. Povestea despre începuturile vieţuirii pe
meleagurile noastre se rezumă la o simplă enumerare a două-trei căpetenii dace,
brave nevoie mare dar înfrânte apocaliptic de armatele romane. Şi… atât.

Istoricii români nu par să creadă ceea
ce confraţilor lor străini le stârneşte interes, admiraţie, certitudine şi
pasiune. Anume că o întreagă civilizaţie pre geto-dacică a trăit dintotdeauna
pe aceste meleaguri. Că membrii ei au avut un nivel de trai şi o cultură
avansată care de fapt, stă – după cum o dovedesc incontestabil descoperirile
arheologice – chiar la baza formării celorlalte culturi şi popoare europene şi
nu numai. Astăzi însă românii îşi pierd, încet dar sigur, identitatea. Se uită
cu admiraţie nesfârşită la civilizaţii mult mai tinere decât este cea a
strămoşilor lor daci şi pre geto-daci şi habar nu au că de fapt au toate
motivele să se considere, vorba bănăţenilor, fruncea!

Evidenţa ignorată
John
A. Halloran, un renumit sumerolog american întreabă de ani de zile: „Cum se
poate explica faptul că într-o regiune din vestul României, înconjurată cu nume
sumeriene ca: urastie, simeria, kugir etc. s-au găsit şi trei tăbliţe din lut
local marcate cu pictograme sumeriene, mai vechi cu 1.000 de ani decât cele din
Mesopotamia? Nu e evident?!”

Solia fraţilor pre geto-daci
În
1961, în ultima zi a cercetărilor sale arheologice deschise în comuna Sălişte,
satul Tărtăria (printre colinele ce despart Sebeşul de Orăştie) arheologul
Nicolae Vlassa făcea o descoperire care avea să uimească lumea ştiinţifică
internaţională de atunci până astăzi: un mare complex de cult şi un depozit
unitar de resturi de schelete omeneşti, între care şi trei tăbliţe de lut.
Acestea s-au dovedit ulterior că provin din vatra culturală neolitică
Vincea-Turdaş (sec. VII-VI î.d.H.). După doi ani de studii, cercetătorul le
reproduce şi le comentează într-o revistă de specialitate, difuzată în mai multe limbi străine. Fără să ştie
atunci, faptul avea să salveze de la uitare o descoperire arheologică
inegalabilă care până şi astăzi încă tot face senzaţie printre istoricii lumii.
Specialişti din Ungaria, fosta Iugoslavie, Bulgaria, SUA şi fosta URSS au tot
analizat, descifrat şi datat tăbliţele, de fiecare dată pe baza ultimelor
cuceriri ştiinţifice în domeniu (Carbon 14 etc.). Cercetării români în schimb,
continuă să treacă sub tăcere existenţa tăbliţelor de la Tărtăria, aşa cum fac
şi cu tăbliţele de la Sinaia. Nici nu e de mirare, ar sune unii, având în
vedere că modestele tăbliţe neolitice de teracotă de la Tărtăria pun sub semnul
îndoielii de-a dreptul ceea ce lumea ştiinţifică considera până la descoperirea
lor, ca fiind o evidenţă absolută în materie de istorie a civilizaţiei, anume
că civilizaţia lumii a pornit din Sumer. Academicianul bulgar Vladimir I.
Gheorghiev afirmă că „tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu
decât monumentele scrierii sumeriene" şi că „scrierea, sub forma
pictogramelor, a apărut de fapt, în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum
se credea până atunci. Că desenele şi semnele de pe cele trei tăbliţe de la
Tărtăria reprezintă de fapt, cea mai veche scriere din lume, mai ales că
scrierea sumeriană, din sec. IV î.d.H., „a apărut busc şi într-o formă
dezvoltată”, ceea ce înseamnă, în opinia renumitului academician bulgar, că ea
a fost ori adusă acolo, ori a fost îmbunătăţită prin prelucrarea altei baze. O
poziţie similară are şi orientalistul rus Andrei Nadirov, care consideră că
tăbliţele de la Tărtăria, transmit peste veacuri solia fraţilor pre geto-daci.
Cercetătoarea americană de origine română Marija Gimbutas, încadrează scrierea
de pe tăbliţele de la Tărtăria într-o străveche scriere sacră, provenită din
paleolitic, cu manifestări mai bogate în neolitic şi aparţinând civilizaţiei
Vechii Europe. Cam la aceleaşi concluzii ajung şi investigaţiile unor cercetători
maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici),
americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris
Perlov) etc. La noi în ţară doar lingvistului Ariton Vraciu şi etnologul
Romulus Vulcănescu, le iau în calcul, chiar dacă în lume comunitatea
ştiinţifică internaţională continuă să le susţină valoarea şi importanţa
istorică.
Scrierea dinaintea scrierii
În
octombrie 2000, la Milano, la simpozionul internaţional privind „Originile
scrierii în lume”, cercetătorul Haral Harmann, de la Research Centre on Multilingualism
din Bruxelles, relua, pe noi baze documentare, existenţa scrierii cuneiforme de
pe diferitele obiecte descoperite în arealul carpato-balcanic. Concluzia lui
este că tăbliţele de la Tărtăria sunt „primele semne de scriere incizată, care
preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 î.d.H.), hieroglifele egiptene
(3200-3000 î.d.H.), pictogramele cu inscripţii de pe Valea Indului (2500
î.d.H.) sau pe cele din China (1500-1200 î.d.H.), ca şi enigmaticele mesaje ale
zapotecilor mexicani (600 î.d.H.)!” Câţiva
ani mai târziu, Marco Merlini afima fără a putea fi contrazis (cel puţin nu deocamdată)
că pe baza cercetărilor arheologice incontestabile, spaţiul
carpato-danubiano-pontic avea cert în neolitic, cea mai densa populaţie şi
culturi - de la Cris-Starcevo, Vincea-Turdaş, Petreşti, Cucuteni şi
Pre-Cucuteni până la Boian, Gumelniţa etc. „Domnilor, spunea el, peste tot în
lume (în lumea ştiinţifică-n.n.), se ştie ca românii au plecat de aici (din
spaţiul carpato-danubian-n.n.) şi nu invers. Acest lucru este important nu doar
pentru România, ci şi pentru întreaga Europă şi nu numai. Recunoaşterea unei
scrieri vechi de 7.000 de ani înseamnă recunoaşterea faptului că aici nu trăiau
oameni primitivi, preocupaţi numai de existenţă, de supravieţuire. Este evident
că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria nu este doar rezultatul unei singure
persoane, geniale, ci al unei întregi culturi. Şi asta pentru că este deja un
fapt dovedit şi probat că alături de cultura egipteană, mesopotamiană, a
existat şi cultura danubiană care din multe puncte de vedere se poate spune că
le-a precedat pe celelalte, că este cea dintâi...”.
Scris şi citit dintotdeauna
„Că
traco-geto-dacii cunoşteau scrisul, o confirmă şi autorii antici: Aristofan
(450-385 î.d.H.) menţionează că „tracii cunoşteau scrisul”, iar Cato cel Bătrân
(234-149 î.d.H.), în Originile Romei, apreciază că „Geţii, cu mult înainte de
întemeierea Romei, au proslăvit în Ode scrise faptele de vitejie ale eroilor
lor, acompaniaţi de flaut, ceea ce la romani s-a întâmplat mult mai târziu”. Berosus
(sec. III î.d.H.) spune că şi-a adunat Istoriile din cărţile caldeenilor şi ale
celţilor (tracilor), pentru ca Ovidiu, exilat la Tomis, să declare că: „am
învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică şi chiar am scris poeme în limba
getică iar fiul şi moştenitorul tronului trac, Cotys, mi-a citit poeme scrise
în limba getă”, reaminteşte de câte ori are ocazia reputatul cercetător şi
arheolog Gh. Lazarovici. Dar câţi tineri şi elevi ştiu oare astăzi, acestea?
Câţi se mândresc cu ele? Câţi ştiu măcar la nivel de poveste ceea ce dialectologic
cercetătorii au demonstrat deja de mult: vechimea, continuitatea şi importanţa
reală a numelor şi toponimelor celor care au vieţui dintotdeauna pe meleagurile
carpato-danubiene? Câţi s-au oprit măcar să răsfoiască fie doar şi lucrarea lui
Adrian Bucurescu despre „Tainele tăbliţelor de la Sinaia” şi să viseze măcar în
răstimpuri, la măreţia îngemânată a
civilizaţiei şi culturii pelasgilor (etnonim pentru Fericiţii, luminoşii,
arzătorii, care trăiau de-a lungul Ialomiţei de astăzi, de la izvoare, până la
vărsare, popor înalt şi blond), cu cea a catuzilor (vitejilor scunzi şi
întunecaţi, locuitori la sud de gurile Dunării) care unindu-se au întemeiat
istoria lumii chiar pe aceste meleaguri, în ceea ce istoricii numesc
civilizaţia pre geto-dacă? Şi nu e păcat că nu o fac? Că nu îşi cunosc
rădăcinile, istoria şi nici menirea? Dar cine îi poate opri să o facă? Trebuie
doar să vrea!