Nu există materie! Doar energie condensată

Până nu demult s-a crezut că în lumea noastră toate sunt de sine stătătoare, separate şi că lucrurile şi fiinţele nu se pot influenţa reciproc. Ultimele rezultate ale ştiinţei au dovedit exact contrariul: totul este interconectat cu tot şi în mod tainic interdependent.La începutul anilor '90, fizicianul rus Vladimir Poponin a uimit lumea ştiinţifică cu experienţele realizate care, ulterior, au devenit de-a dreptul celebre. Respectiv, el a pus într-o eprubetă închisă ADN uman şi fotoni, vrând ca prin această alăturare să afle ce influenţă are ADN-ul uman asupra fotonilor. Astfel din una din eprubete el a extras tot aerul pentru a obţine vid (un spaţiu plin de informaţii şi energie, şi nu gol, cum se credea până recent, în care există fotoni care pot să fie măsuraţi destul de exact cu instrumente speciale). Astfel, în experimentul său, Poponin a constatat la început că fotonii din în vid sunt distribuiţi în eprubetă, aşa cum şi era de aşteptat, în mod dezordonat. Apoi a introdus ADN-ul uman. Şi... stupoare! În prezenţa ADN-ului, particulele de fotoni din vid s-au ordonat într-o formă anume. Concluzia cercetătorului a fost că ADN-ul uman are o influenţă directă asupra fotonilor ordonându-i în forme regulate. Prin extensie, s-a dedus că acest lucru dovedeşte că substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă directă asupra particulelor din care este creată lumea din jurul nostru. Faptul este fără precedent în cultura occidentală, în care o astfel de influenţă nu a fost niciodată menţionată şi nicidecum acceptată, ca în cazul culturii orientale. Dar experienţele lui Poponin sunt de netăgăduit tocmai pentru că au demonstrat negru pe alb, că fotonii atomilor se grupează după un model anume în prezenţa ADN-ului uman. Aşa, pentru prima oară, ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi spun dintotdeauna, anume că noi suntem parte integrantă din această lume şi că noi o influenţăm în permanenţă prin simpla noastră prezenţă.Un gol... plin!Poponin nu s-a oprit însă aici cu experienţele! El a extras apoi din eprubetă ADN-ul uman şi a descoperit un lucru şi mai uimitor: anume că fotonii rămaşi în eprubetă au continuat să se comporte ca şi când ADN-ul uman ar fi fost încă prezent, păstrând ordinea imprimată de acesta. S-a dedus că fotonii şi ADN-ul uman păstrau cumva legătura, deşi fuseseră separaţi fizic de parcă un câmp subtil îi ţinea încă conectaţi. Experienţele au fost repetate de nenumărate ori până când şi ultimul sceptic a fost convins de noua realitate descoperită, anume că ADN-ul uman influenţează lumea din jurul lui. S-a demonstrat astfel că există un câmp cuantic de energie care ne uneşte cu tot ce există în jurul nostru chiar dacă înainte de aceste experienţe se credea că spaţiul care ne înconjoară este gol. Prin experimentele lui, Poponin a demonstrat că acest spaţiu nu este nici pe departe gol ci plin de energie şi informaţie.Gândul care ucidePoponin nu s-a oprit însă aici şi şi-a continuat experimentele încercând să afle dacă şi cum sentimentele, gândurile şi credinţele care izvorăsc profund din inima noastră, care sunt de fapt emisii de energie, modifică ADN-ul. Pentru aceasta, el izolat în câte o eprubetă ADN de la diferite persoane. Apoi acestea au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale şi au fost măsurate reacţiile electrice produse la nivelul ADN-urilor respective. Aşa s-a constatat că atunci când este înconjurată de stări de iubire, recunoştinţă, compasiune, bucurie etc. molecula de ADN se dilată, iar lanţurile de ADN se deschid şi se măresc. Când sunt scăldate în sentimente negative (furie, frustrare, stres), molecula de ADN se micşorează şi-şi blochează multe din coduri. S-a dedus că, de aceea, sentimentele negative ne separă de lumea din jurul nostru şi ne deconectează de fluxul miraculos al vieţii. Experimentele au demonstrat însă şi că această blocare poate să fie anulată de îndată ce experimentatorul emite, iarăşi, stări de recunoştinţă, iubire şi fericire. Ulterior, într-un alt experiment, au fost izolate mostre de ADN uman care de data asta au fost plasate la mari distanţe faţă de subiectul-sursă. În timp ce acesta trăia emoţii intense s-a descoperit că mostrele sufereau instantaneu aceleaşi modificări de parcă s-ar fi aflat încă în locul de origine. Timp de 20 de ani experimentele au tot fost repetate sub diferite forme. Concluzia a fost mereu aceeaşi: genele ADN sunt modificate de energiile din exterior. Ştiinţa care se ocupă cu studierea acestor fenomene a fost numită epigenetică.Emiţători-receptori bipeziÎn urmă cu câţiva ani se ştia că partea genetică a ADN-ului adică genele, nu reprezintă decât 10% din ADN. Despre restul de 90% nu se ştia nimic, fiind numit gunoi ADN. S-a trecut însă la studierea detaliată a genelor, la identificarea fiecăreia în parte şi s-a descoperit că genele reprezintă de fapt doar 5% din ADN. Restul de 95% continua să rămână un mister. Contrariaţi, cercetătorii ruşi Vladimir Poponin şi Pjotr Garajajev au emis un posibil răspuns: anume că 95% din ADN este de fapt folosit în procesul de comunicare cu ceilalţi. Moleculele de ADN din organismul uman fac parte dintr-o gamă mult mai largă de semnale biologice, pentru că asigură încărcarea organismului cu energie prin care se realizează regenerarea acestuia celulă cu celulă, moleculă cu moleculă. Prof. dr. Fritz A. Popp (renumit biofizician german) a descoperit şi că o mare parte din această comunicare se realizează prin lumină, prin aşa-numiţii biofotoni. Judecând după importanţa acestora era evident că ADN-ul trebuia să aibă un rol foarte important. Concluzia a fost că noi transmitem informaţii nu doar prin intermediul creierului şi al inimii, ci şi prin intermediul ADN-ului nostru. Tot prin el, putem să şi recepţionăm informaţia pe care apoi o înmagazinăm. Pe scurt, suntem într-o permanentă stare de emisie-recepţie.Vârtejuri de energieFizica cuantică este total diferită de fizica mecanică clasică învăţată de părinţii şi bunicii noştri la şcoală. Potrivit acesteia din urmă, modelul unui atom este reprezentat de un nucleu în jurul căruia gravitează particule fixe de electroni şi protoni. Fizica modernă ştie însă astăzi că nu este vorba despre nişte particule fizice propriu-zise, ci de o concentraţie de energie în diferite zone ale atomului. De nişte unităţi de materie-energie, care conţin informaţie şi energie. Cu cât ne apropiem mai mult de electroni şi protoni şi chiar de nucleul atomului, cu atât acestea par că se... rarefiază. Ceea ce pe vremuri se credea că este format din particule fixe se dovedeşte a fi astăzi construit doar din... vârtejuri de energie. În concluzie, atomul nu are nici un fel de structură fizică, materială! „Materia este, de fapt, o iluzie. Materia doar ne apare ca fiind materie, dar cercetată detaliat cu ajutorul unor microscoape electronice, se dovedeşte clar că este formată doar din energie", afirmă şi prof. dr. Ervin Laszlo, renumit savant filosof al sistemelor şi teoretician al evoluţiei generale. Prin urmare nu este nici o exagerare să declarăm că nu există materie propriu-zisă, ci doar energie. „În acest Univers nu există materie! – susţine şi prof. dr. James L. Oschman, biofizician şi expert în biologia celulei, de renume mondial. Tot ceea ce ne apare ca fiind fix sau dens, e de fapt energie condensată." Şi mai interesant este însă că energia unui atom este construită din acelaşi gen de energie din care sunt create gândurile, convingerile şi emoţiile noastre. „Nu suntem altceva decât energie pură care posedă informaţie şi care e integrată perfect în acest sistem macrocosmic", ne asigură oamenii de ştiinţă. Fizica cuantică ne învaţă astăzi că atomul se transformă singur când se schimbă câmpul său electromagnetic. Asta înseamnă că noi chiar putem să influenţăm orice atom din acest univers, indiferent de timp sau de distanţă, în funcţie de ce energii emitem. Mai rămâne doar să conştientizăm asta şi să învăţăm cum să o facem!

Tăbliţele de la Tărtăria - cel mai vechi scris din lume

Manualele şcolare de istorie tac mâlc. Povestea despre începuturile vieţuirii pe meleagurile noastre se rezumă la o simplă enumerare a două-trei căpetenii dace, brave, nevoie mare, dar înfrânte apocaliptic de armatele romane. Şi… atât. Istoricii români nu par să creadă ceea ce confraţilor lor străini le stârneşte interes, admiraţie, certitudine şi pasiune. Anume că o întreagă civilizaţie pre geto-dacică a trăit de la începuturile timpului pe aceste meleaguri. Că membrii ei au avut un nivel de trai şi o cultură avansată care de fapt, stă – după cum o dovedesc incontestabil descoperirile arheologice – chiar la baza formării celorlalte culturi şi popoare europene, şi nu numai. Astăzi însă românii îşi pierd, încet, dar sigur, identitatea. Se uită cu admiraţie nesfârşită la civilizaţii mult mai tinere decât este cea a strămoşilor lor daci şi pre geto-daci şi habar nu au că de fapt au toate motivele să se considere, vorba bănăţenilor, fruncea!Evidenţa ignoratăJohn A. Halloran, un renumit sumerolog american întreabă mai mult retoric, de ani de zile: „Cum se poate explica faptul că tocmai într-o regiune din vestul României, înconjurată cu nume sumeriene ca: urastie, simeria, kugir etc. s-au găsit şi trei tăbliţe din lut local marcate cu pictograme sumeriene, mai vechi cu 1.000 de ani decât cele din Mesopotamia? Nu e evident?!"„Este evident că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria nu este doar rezultatul unei singure persoane, geniale, ci al unei întregi culturi. Şi asta pentru că este deja un fapt dovedit şi probat că alături de cultura egipteană, mesopotamiană a existat şi cultura danubiană, care din multe puncte de vedere se poate spune că le-a precedat pe celelalte, că este cea dintâi...”Marco Merlini, istoricSolia fraţilor pre geto-daciÎn 1961, în ultima zi a cercetărilor sale arheologice deschise în comuna Sălişte, satul Tărtăria (printre colinele ce despart Sebeşul de Orăştie), arheologul Nicolae Vlassa făcea o descoperire care avea să uimească lumea ştiinţifică internaţională de atunci până astăzi: un mare complex de cult şi un depozit unitar de resturi de schelete omeneşti, între care şi trei tăbliţe de lut. Acestea s-a dovedit ulterior că provin din vatra culturală neolitică Vinca-Turdaş (sec. VII-VI î.Hr.). După doi ani de studii, cercetătorul le reproduce şi le comentează într-o revistă de specialitate, difuzată în mai multe limbi străine. Fără să ştie atunci, faptul avea să salveze de la uitare (dat fiind cazul altor descoperiri importante legate de originile străvechi ale poporului român), o descoperire arheologică inegalabilă care până şi astăzi încă, tot face senzaţie printre istoricii lumii. Specialişti din Ungaria, fosta Iugoslavie, Bulgaria, SUA şi fosta URSS au tot analizat, descifrat şi datat tăbliţele, de fiecare dată pe baza ultimelor cuceriri ştiinţifice în domeniu (Carbon 14 etc.). Cercetătorii români în schimb, continuă să treacă sub tăcere existenţa tăbliţelor de la Tărtăria, aşa cum fac şi cu tăbliţele de la Sinaia, de exemplu. Nici nu e de mirare, ar spune unii, având în vedere că modestele tăbliţe neolitice de teracotă de la Tărtăria pun sub semnul îndoielii de-a dreptul ceea ce lumea ştiinţifică considera până la descoperirea lor, ca fiind o evidenţă absolută în materie de istorie a civilizaţiei umane, anume că civilizaţia lumii a pornit din Sumer. Academicianul bulgar Vladimir I. Gheorghiev afirmă că „tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene" şi că „scrierea, sub forma pictogramelor, a apărut de fapt, în sud-estul Europei, şi nu în Mesopotamia, cum se credea până atunci. Că desenele şi semnele de pe cele trei tăbliţe de la Tărtăria reprezintă de fapt, cea mai veche scriere din lume, mai ales că scrierea sumeriană, din sec. IV î.Hr., „a apărut busc şi într-o formă dezvoltată", ceea ce înseamnă, în opinia renumitului academician bulgar, că ea a fost ori adusă acolo, ori a fost îmbunătăţită prin prelucrarea alteia anterioare. O poziţie similară are şi orientalistul rus Andrei Nadirov, care consideră că tăbliţele de la Tărtăria, „transmit peste veacuri solia fraţilor pre geto-daci". Cercetătoarea americană de origine română Marija Gimbutas, încadrează scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria într-o străveche scriere sacră, provenită din paleolitic, cu manifestări mai bogate în neolitic şi aparţinând civilizaţiei Vechii Europe. Cam la aceleaşi concluzii ajung şi investigaţiile unor cercetători maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici), americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris Perlov) etc. La noi în ţară însă doar lingvistul Ariton Vraciu şi etnologul Romulus Vulcănescu, le iau în calcul, chiar dacă în lume comunitatea ştiinţifică internaţională continuă să le susţină valoarea şi importanţa istorică.Scrierea dinaintea scrieriiÎn octombrie 2000, la Milano, la simpozionul internaţional privind „Originile scrierii în lume", cercetătorul Haral Harmann, de la Research Centre on Multilingualism din Bruxelles, relua, pe noi baze documentare, existenţa scrierii cuneiforme de pe diferitele obiecte descoperite în arealul carpato-balcanic. Concluzia lui este că tăbliţele de la Tărtăria sunt „primele semne de scriere incizată, care preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 î.Hr.), hieroglifele egiptene (3200-3000 î.Hr.), pictogramele cu inscripţii de pe Valea Indului (2500 î.Hr.) sau pe cele din China (1500-1200 î.Hr.), ca şi enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (600 î.Hr.)!"Câţiva ani mai târziu, Marco Merlini afirma fără a putea fi contrazis (cel puţin nu deocamdată) că pe baza cercetărilor arheologice incontestabile, spaţiul carpato-danubiano-pontic avea cert încă din neolitic, cea mai densă populaţie şi culturi - de la Cris-Starcevo, Vinca-Turdaş, Petreşti, Cucuteni şi Pre-Cucuteni până la Boian, Gumelniţa etc. „Domnilor, spunea el, peste tot în lume (în lumea ştiinţifică - n.n.), se ştie ca românii au plecat de aici (din spaţiul carpato-danubian - n.n.) şi nu invers. Acest lucru este important nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga Europă, şi nu numai. Recunoaşterea unei scrieri vechi de 7.000 de ani înseamnă recunoaşterea faptului că aici nu trăiau oameni primitivi, preocupaţi numai de existenţă şi supravieţuire. Este evident că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria nu este doar rezultatul unei singure persoane, geniale, ci al unei întregi culturi. Şi asta pentru că este deja un fapt dovedit şi probat că alături de cultura egipteană, mesopotamiană, a existat şi cultura danubiană care din multe puncte de vedere se poate spune că le-a precedat pe celelalte, că este cea dintâi...".Scris şi citit dintotdeauna„Că traco-geto-dacii cunoşteau scrisul, o confirmăşi autorii antici: Aristofan (450-385 î.Hr.) menţionează că „tracii cunoşteau scrisul", iar Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.), în Originile Romei, apreciază că „Geţii, cu mult înainte de întemeierea Romei, au proslăvit în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor, acompaniaţi de flaut, ceea ce la romani s-a întâmplat mult mai târziu". Berosus (sec. III î.Hr.) spune că şi-a adunat Istoriile din cărţile caldeenilor şi ale celţilor (tracilor), iar Ovidiu, exilat la Tomis, declara că: „am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică şi chiar am scris poeme în limba getică, iar fiul şi moştenitorul tronului trac, Cotys, mi-a citit poeme scrise în limba getă", reaminteşte de câte ori are ocazia reputatul cercetător şi arheolog Gh. Lazarovici. Dar câţi tineri şi elevi ştiu oare astăzi acestea? Câţi se mândresc cu ele? Câţi ştiu măcar la nivel de poveste ceea ce dialectologic cercetătorii au demonstrat deja de mult: vechimea, continuitatea şi importanţa reală a numelor şi toponimelor actuale de pe teritoriul românesc, similare celor folosite de populaţia care a vieţui dintotdeauna pe meleagurile carpato-danubiene, care toate completează mănuşă, adevărul relevat de descoperirile arheologice tăinuite sau nu? Câţi s-au oprit măcar să răsfoiască fie doar şi lucrarea lui Adrian Bucurescu despre „Tainele tăbliţelor de la Sinaia" şi să viseze măcar în răstimpuri la măreţia îngemănată a civilizaţiei şi culturii pelasgilor (etnonim pentru fericiţii, luminoşii, arzătorii, care trăiau de-a lungul Ialomiţei de astăzi, de la izvoare până la vărsare, popor înalt şi blond), cu cea a catuzilor (vitejilor scunzi şi întunecaţi, locuitori la sud de gurile Dunării), care unindu-se au întemeiat istoria lumii chiar pe aceste meleaguri, în ceea ce istoricii numesc civilizaţia pre geto-dacă? Şi nu e păcat că nu o fac? Că nu îşi cunosc rădăcinile, istoria şi nici menirea? Îi poate cineva opri cu adevărat să afle? Trebuie doar să vrea!

Ca un Înger

Curând intrăm în anul 2012. Anul în care se spune că vine Sfârşitul Timpului. „Dar nu este sfârşitul Lumii!”, ne asigură NASA.Schimbările care se aşteaptă de la finele lui 2012 vor modifica însă viaţa pe planeta noastră.Academia Naţională de Ştiinţe din Siberia a anunţat că în Sistemul nostru solar au loc deja nenumărate schimbări.Luna îşi fabrică atmosferă proprie, formată din compuşi de sodiu, care se întinde deja pe o suprafaţă de peste 6000 kmp. Atmosfera planetei Marte este în creştere rapidă, ceea ce se crede că ar fi provocat de fapt defectarea lui Mars Observer, în 1997. Atmosfera planetei noastre este ea însăşi în schimbare, dat fiindcă în straturile superioare se formează un gaz nou, total necunoscut, care nu exista până acum. Planeta Venus trece printr-o creştere vizibilă a intensităţii luminoase, iar câmpul magnetic al lui Jupiter s-a dublat. Ba mai mult chiar: între planetă şi unul dintre sateliţi s-a format chiar un tub de radiaţie ionizată, inexistent până de curând. Uranus şi Neptun au suferit recente inversări de poli, îşi măresc câmpul magnetic şi devin tot mai strălucitoare. Câmpul magnetic al Soarelui nostru a crescut şi el cu 230% din 1901 încoace. Ba chiar şi intensitatea plasmei strălucitoare de la marginea sistemului solar a crescut recent de 10 ori.De ce?Sistemul nostru solar a intrat deja – spun astronomii - în Centura Fotonică, o zonă cosmică cu o energie mult mai intensă. Centura Fotonică este formată din mai multe benzi fotonice care emană din centrul Galaxiei şi sunt asociate cu spiralele Căii Lactee. Pământul nostru va intra şi el la 21 decembrie 2012, ora 11,11 GMT, în timpul Solstiţiului de iarnă. Concomitent, planeta noastră va intra şi într-o conjunctură planetară mai puţin obişnuită: respectiv, se va alinia cu Soarele, care se va afla în mijlocul Ecuatorului galaxiei Căii Lactee, la marginea Centurii Fotonice, alcătuind ceea ce vechii maya numeau „Copacul sfânt". Ciudata aliniere nu va fi bruscă. Credinţa maya consideră centrul galaxiei drept uterul cosmic: loc al morţii, al transformării, al regenerării şi al renaşterii. Acest moment marchează, în opinia lor, finalul calendarului. Astronomii moderni confirmă şi ei calculele mayaşilor. Pământul se va afla cu adevărat la data menţionată într-un aliniament exact cu Soarele şi cu centrul Căii Lactee, într-un eveniment galactic care are loc o dată la 25.800 de ani.Un prag, ca o uşă deschisăSe spune că mayaşii nu au mai înregistrat nimic dincolo de această dată. Există însă documente care par să contrazică asta. Chiar unele texte maya vorbesc despre evenimente care vor avea loc după 2012. Într-una dintre tăbliţele inscripţionate de la Palenque apare, de exemplu, data de 1.0.0.00.8 5 Lamat 1 Mol, adică 21 octombrie 4772, ceea ce înseamnă aproape 3.000 de ani în viitor! Regele Pacal din Palenque a menţionat că la această dată un alt important rege maya îşi va sărbători a 88-a aniversare, ceea ce dovedeşte că mayaşii nu credeau că lumea se va termina în 2012. În ciuda imensei publicităţi şi discuţiilor referitoare la decembrie 2012, Susan Milbrath, curator la Muzeul de Istorie Naturală din Florida, a declarat în numele comunităţii arheologice că nu a fost descoperit, până în prezent, vreun document care să ateste că învăţaţii maya credeau că lumea se va sfârşi în 2012, ci doar că în acel moment se va încheia un mare ciclu calendaristic, care fără îndoială va avea urmări la nivel planetar, dar nu apocaliptice. „Pentru vechii maya, data reprezintă o mare sărbătoare de încheiere a unui întreg ciclu", a declarat şi Sandra Noble, director executiv la Foundation for the Advancement of Mesoamerican Studies din Florida.Când?Se crede că Soarele nostru a intrat deja în Centura Fotonică, încă din 1998, ca şi o bună parte din restul planetelor din Sistemul nostru solar (fapt care a şi cauzat schimbările despre care am amintit înainte),şi se estimează că Terra va intra şi ea la 21 decembrie 2012, la ora 11,11 GMT. Această întâlnire a Terrei cu Centura Fotonică se spune că va duce la transformarea omului profeţită de Biblie, respectiv la o teribilă experienţă de sorginte spirituală, manifestată însă în plan fizic. Potrivit acesteia, oamenii cu un comportament egoist, cu vibraţii scăzute în aura energetică nu vor supravieţui radiaţiei de înaltă frecvenţă existentă în Centura Fotonică. Va avea loc deci o mare selecţie naturală.Ce?Orice fiinţă este alcătuită, în primul rând, din energie. Iar energia este informaţie şi invers. Corpul material este doar învelişul altor corpuri energetice. Omul se încadrează şi el, fireşte, în organizarea universală. Dovada că acestea sunt energii în stare pură ne este oferită de constatările de-a lungul timpului şi cercetările ştiinţifice din ultimele două secole. Este deja un fapt dovedit ştiinţific că trăirile şi sentimentele negative creează energie negativă, nefastă, iar gândurile se pot materializa, după cum arată şi reuşitele din proiectul Montauk. Ca orice energie, sentimentele, trăirile şi gândurile umane au o anumită vibraţie. O energie negativă nu poate avea, evident, decât o vibraţie joasă, pe principiul universal al evoluţiei. În Univers, nimic nu este întâmplător, iar totul este subordonat unui singur scop: perpetuarea şi evoluţia vieţii.2012 pe TerraCentura Fotonică emite o radiaţie electromagnetică intensă, atât în spectrul vizibil, cât şi în cel invizibil, de înaltă frecvenţă (inclusiv raze X). Vibraţiile înalte ale fotonilor din Centură vor interfera, în momentul întâlnirii, cu vibraţiile Terrei şi ale tuturor celor care se află pe ea. Se va produce un impact dacă diferenţele între nivelul vibraţiilor este prea mare, pentru că totul în jur va fi obligat, fie că vrem, fie că nu, să se armonizeze cu vibraţia înaltă a centurii de fotoni. O vom face şi noi aşa cum şi întregul Sistem solar o face deja, în fenomenul de sincronizare cu vibraţia Galaxiei. În momentul intrării în Centura Fotonică se produce deci, un amplu proces de rearmonizare, de recalibrare a frecvenţelor proprii ale organismelor vii şi ne-vii, inclusiv ale corpului uman, cu cele de referinţă din Univers. Asta înseamnă că frecvenţele organismelor vor fi supuse unei creşteri intense a vibraţiilor lor, în cazul în care propriile vibraţii sunt prea joase. Fenomenul, deşi fizic, va fi similar cu aşa-numita „înălţare-ridicare la Cer", despre care vorbesc vechile scrieri. „Înălţarea" fiind bruscă şi puternică, se spune că cei cu vibraţii joase, negative (generate de răutate, egoism, frustrare, furie, invidie, gelozie, ranchiună etc.) nu vor rezista transformării. Frecvenţele genomului uman şi ale ADN-ului la naştere sunt foarte înalte, iar vibraţiile foarte fine. Ele sunt însă pervertite, schimbate, degradate o dată cu trecerea timpului şi acumularea anilor, de trăirile negative pe care omul le are de-a lungul vieţii. Tocmai de aceea, principala învăţătură a tuturor religiilor este ca omul să îşi „iubească aproapele ca pe sine însuşi", să fie recunoscător, să fie milos, binevoitor, darnic faţă de orice şi mai ales oricine, să nu mintă, să nu înşele, să nu ucidă etc. Nu de alta, dar toate aceste trăiri îi reduc intensitatea vibraţiilor şi îl abrutizează. Privită din această perspectivă, învăţătura religioasă, indiferent de natura şi sursa ei, are o finalitate mai mult decât concretă şi practică, de care acum, în ceasul al 12-lea, ar trebui să ţinem seama. Şi asta, pentru că, iată, dacă nu vom reuşi să ne controlăm pornirile şi să ne creştem astfel intensitatea vibraţiilor, avem toate şansele ca, peste un an, să ne confruntăm cu situaţii cel puţin neplăcute. Această intensitate crescută a vibraţiilor care eliberează şi o lumină aparte explică perfect, susţin cunoscătorii, prezenţa aurelor care înconjoară capul sfinţilor în vechile iconografii.Ce poţi tu să faci?Schimbări majore în viaţa ta. Învaţă să fii un generator de frecvenţe înalte (dă permanent dovadă de bunătate, iubire, armonie, lumină, înţelegere, compasiune, recunoştinţă), ca să corespunzi cu frecvenţa vibraţiilor din Centura Fotonică în care Pământul cu toate ale lui va intra de la sfârşitul anului viitor. „Dar energia anului 2012 este deja aici", susţin specialiştii în psihologie transpersonală. „Ea se insinuează subţire în vieţile noastre, în experienţele noastre, în relaţiile noastre. Este o energie a transformării radicale. Fiecare dintre noi şi noi în ansamblu, umanitatea, ne îndreptăm către marele moment al alegerii conştiente. Ce avem de ales? Avem de ales între a continua dansul iluziei, al identificărilor cu ceea ce am crezut că suntem, cu toate rolurile noastre pe care le-am perpetuat timp de multe vieţi şi a descoperi, de pe palierul experienţelor noastre, cine suntem cu adevărat. Şi cine suntem cu adevărat? Ce avem de fapt de descoperit? Ei bine, aici răspunsul este unul ce poate fi copleşitor: avem de descoperit propria noastră natură divină, în timpul experienţei de a fi în corp. Umani. Acesta este obiectul marii transformări la care luăm parte cu toţii. Nu e lucru uşor, deşi este un proces absolut natural. Transformarea în sine este dificilă doar pentru aspectele noastre umane, cu care suntem atât de obişnuiţi să ne identificăm. Ceea ce este cu adevărat dificil este să renunţăm la toate identităţile noastre parţiale. Tot ceea ce am crezut că suntem se destramă acum. Dar asta se petrece numai pentru a face loc unui nou şi adevărat început", susţin psihoterapeuţii Elena Francisc şi Horia Ţurcanu.

Povestea cristalelor care vorbesc

„Craniile de cristal s-au activat!“ Vestea a înconjurat planeta şi a şocat nu numai lumea ştiinţifică internaţională, ci şi pe cei care ştiu cât de cât despre ce e vorba. Ce se întâmplă de fapt? De ce tocmai acum? Ce reprezintă fluxul de protoni pe care craniile îl emit? Oare comunică între ele? De ce? Cercetătorii se bat să afle cauza fenomenului. Deocamdată însă nu sunt în măsură decât să constate fenomenele fizice care au loc şi să facă presupuneri. Toţi sunt însă de părere că răspunsul nu se va lăsă prea mult aşteptat…Ce sunt „craniile de cristal“? Obiecte de cult, instrumente ezoterice, arhive străvechi sau, pur şi simplu, obiecte de decor? Părerile oamenilor de ştiinţă sunt împărţite. Până una alta craniile de cristal sunt evident, bucăţi mai mari sau mai mici de diferite tipuri de rocă de cristal, care aşa după cum arată şi numele lor, au fost sculptate în formă de craniu uman. Cert este că tehnica folosită pentru realizarea lor, moment care se pierde în negura timpului de dinainte de perioada civilizaţiei aztece, nu poate să fie reprodusă nici astăzi, în nici unul din cele mai avansate şi sofisticate laboratoare ştiinţifice din lume. Un motiv în plus ca să stârnească cel puţin uimire, dacă nu chiar teamă la gândul că civilizaţiile străvechi, considerate de noi destul de rudimentare, au fost în măsură să creeze un obiect atât de perfect, încât nici cel mai sofisticat microscop actual nu este capabil să detecteze urmele lucrăturii/sculptării lui.De ce cristal?Faptul că aceste cranii sunt de cristal, rocă cu vechi, profunde şi recunoscute proprietăţi ezoterice a ascuns vreme îndelungată adevărata menire a acestora. Şi asta pentru că s-a descoperit că de fapt, aceste cranii de cristal, ca orice tip de cristal de altfel, stochează informaţia ca un… calculator. Cu cât calitatea cristalului este mai ridicată, cu atât proprietăţile lui de a stoca informaţii sunt mai mari. Dar acestea nu se rezumă doar la atât.De unde şi până unde?Cristalele de cuarţ au proprietăţi piezoelectrice, se polarizează adică, respectiv produce descărcări electrice sub acţiunea diferiţilor factori mecanici şi se deformează expuse într-un câmp electric. De aceea, cuarţul este folosit şi astăzi în informatică şi electronică. Particulele de cristal au şi capacitatea de a emite fotoni, motiv pentru care intră în componenţa laserelor. Structura internă a cristalelor de stâncă are şi puncte comune cu ADN-ul uman, care el însuşi conţine particule de cristal, care emit fotoni în banda de lumină vizibilă şi care mai conţin şi codul de bază necesar pentru apariţia vieţii.„Obiectul acesta blestemat, pur si simplu, nici nu ar trebui să existe!“, a exclamat, unul din cristalografii de la Hewlett-Packard, citat de presa vremii.Legături intimeToate craniile de cristal cunoscute şi studiate deja de oameni de ştiinţă prestigioşi s-a dovedit că emit unde susceptibile de a purta informaţii sub formă de protoni. Toate dispun de un câmp electromagnetic propriu şi emit unde asemănătoare undelor radio. Cu toate astea, câmpul de energie şi pulsaţiile pe care le emit diferă în funcţie de fiecare craniu în parte. Nu se ştie încă de ce dar s-a dovedit că aceste pulsaţii pot să intre în relaţie cu celulele creierului uman şi în special cu hipotalamusul şi să realizeze un schimb de informaţii cu zona conştientă a spiritului uman şi chiar să se racordeze la ADN-ul omului.„Imposibil de real“La sfârşitul anului 1970, craniul din cristalul cel mai pur, care reproduce perfect craniul uman (denumit Mitchell-Hedges - n.n.), a fost dus pentru prima oară pentru analize ştiinţifice extinse la firma Hewlett-Packard din Santa Clara, California. Şi asta pentru că renumita firmă de calculatoare avea, şi are şi astăzi, unul dintre cele mai sofisticate laboratoare de cercetare a cristalului din lume. Concluzia cercetătorilor a fost că „acest craniu de cristal este realmente imposibil de reprodus“. Testele au mai dezvăluit şi faptul că acesta are un mecanism interior de prisme şi lentile extrem de complicat, care refractă şi reflectă lumina proiectată asupra lui în diferite feluri. Acest sistem de „lentile“ este dovada unei competenţe tehnice greu de realizat, chiar şi în zilele noastre, darămite în 1924 când a fost descoperit, sau cu mult înainte de perioada domniei incaşilor, după cum spun legendele. Proiectând, de exemplu, lumină polarizată asupra craniului, în timp ce se afla într-o soluţie de benzil-alcool, s-a descoperit că la realizarea lui nu s-a ţinut seama de axa naturală a cristalului, fapt care ar fi trebuit să îl sfărâme. Ori, nu s-a întâmplat asta! În plus, indiferent la ce temperatură supuneau cercetătorii Craniul Mitchell-Hedges, acesta rămânea întotdeauna la 21,1° Celsius.Depozit de imagini şi informaţiiCraniile de cristal au abilitatea de a-şi schimba culoarea şi de a proiecta imagini holografice chiar în interiorul craniului, imagini care pot să fie văzute de oricine, cu ochiul liber. Ele au capacitatea de a stoca/înmagazina informaţii sub formă de memorie holografică, după înregistrarea volumetrică a datelor în trei dimensiuni şi au şi o capacitate extrem de ridicată, ca volum şi viteză, de a transmite informaţiile. Aşa se explică, susţin oamenii de ştiinţă vindecările miraculoase ale celor care au venit în contact cu aceste cranii, dar asta este o altă poveste.LegendaPotrivit legendelor mayaşe, craniile de cristal sunt calculatoare străvechi, dar şi dispozitive de comunicaţie. Ele conţin informaţii şi înregistrări importante despre originile şi destinul omenirii, cât şi despre felul în care Terra este legată de alte corpuri cereşti din univers, conform unei scheme energetice naturale universale „ca pânza de mama păianjen“ cum spun amerindienii. Denumite de popoarele Americii Centrale, unde au şi fost descoperite, „craniile care vorbesc sau care cântă” ele au fost sculptate în pietrele piramidelor toltece având un trup de şarpe. Templul craniilor de cristal este cunoscut la Chichen Itza, de exemplu, drept templul „cunoaşterii“. În graiul maya denumirea dată cristalului înseamnă şi lumină şi cunoaştere, iar mayaşii cred că existenţa lui este legată de cea a zeului creaţiei, Hunab Ku. Potrivit descendenţilor actuali ai popoarelor amerindiene, la „începuturi au existat 12 lumi care cunoşteau viaţa sub formă umană, iar Terra era considerată pe vremea aceea „planeta copiilor”. De aceea, celelalte 11 lumi şi-au adunat cunoştinţele într-un soi de calculatoare holografice sub forma craniilor de cristal şi le-au adus pe Terra pentru a le împărtăşi oamenilor cunoştinţele lor. Cu ajutorul acestora de altfel, spun legendele străvechi, omenirea a reuşit să construiască până în prezent patru mari civilizaţii: Lemuria, Mu, Mieyhun şi Atlantida. Craniile au fost păstrate de-a lungul veacurilor în piramida Arcei, pe care au păzit-o cu străşnicie mai multe civilizaţii: iniţial olmecii, apoi mayaşii şi, în final, aztecii. Se spune că ultimii nu le-au folosit însă corect şi le-au risipit odată cu venirea conchistadorilor. Mesajul craniilor de cristal a rămas însă neştirbit.Protonii vorbescDintre toate craniile de cristal cunoscute, cercetătorii au descoperit că a devenit deosebit de activ Craniul de cristal de la Paris, care emite protoni într-o veselie, după prototipul activităţii cerebrale umane. Se pare că el comunică deja cel expus la British Museum din Londra, care nu este însă la fel de activ. Cercetătorii nu ştiu încă de ce se trezesc craniile la viaţă. Nu se pot împiedica însă să nu se întrebe dacă nu cumva este vreo legătură între acest fenomen şi apropiata intrare a Terrei în renumita deja „centură fotonică“ din centrul galaxiei noastre, în care şi Terra va pătrunde exact în momentul solstiţiului de iarnă din 2012. (la 21-22 decembrie).

Amintire despre începuturile scrisului

Manualele
şcolare de istorie tac mâlc. Povestea despre începuturile vieţuirii pe
meleagurile noastre se rezumă la o simplă enumerare a două-trei căpetenii dace,
brave nevoie mare dar înfrânte apocaliptic de armatele romane. Şi… atât.

Istoricii români nu par să creadă ceea
ce confraţilor lor străini le stârneşte interes, admiraţie, certitudine şi
pasiune. Anume că o întreagă civilizaţie pre geto-dacică a trăit dintotdeauna
pe aceste meleaguri. Că membrii ei au avut un nivel de trai şi o cultură
avansată care de fapt, stă – după cum o dovedesc incontestabil descoperirile
arheologice – chiar la baza formării celorlalte culturi şi popoare europene şi
nu numai. Astăzi însă românii îşi pierd, încet dar sigur, identitatea. Se uită
cu admiraţie nesfârşită la civilizaţii mult mai tinere decât este cea a
strămoşilor lor daci şi pre geto-daci şi habar nu au că de fapt au toate
motivele să se considere, vorba bănăţenilor, fruncea!

Evidenţa ignorată
John
A. Halloran, un renumit sumerolog american întreabă de ani de zile: „Cum se
poate explica faptul că într-o regiune din vestul României, înconjurată cu nume
sumeriene ca: urastie, simeria, kugir etc. s-au găsit şi trei tăbliţe din lut
local marcate cu pictograme sumeriene, mai vechi cu 1.000 de ani decât cele din
Mesopotamia? Nu e evident?!”

Solia fraţilor pre geto-daci
În
1961, în ultima zi a cercetărilor sale arheologice deschise în comuna Sălişte,
satul Tărtăria (printre colinele ce despart Sebeşul de Orăştie) arheologul
Nicolae Vlassa făcea o descoperire care avea să uimească lumea ştiinţifică
internaţională de atunci până astăzi: un mare complex de cult şi un depozit
unitar de resturi de schelete omeneşti, între care şi trei tăbliţe de lut.
Acestea s-au dovedit ulterior că provin din vatra culturală neolitică
Vincea-Turdaş (sec. VII-VI î.d.H.). După doi ani de studii, cercetătorul le
reproduce şi le comentează într-o revistă de specialitate, difuzată în mai multe limbi străine. Fără să ştie
atunci, faptul avea să salveze de la uitare o descoperire arheologică
inegalabilă care până şi astăzi încă tot face senzaţie printre istoricii lumii.
Specialişti din Ungaria, fosta Iugoslavie, Bulgaria, SUA şi fosta URSS au tot
analizat, descifrat şi datat tăbliţele, de fiecare dată pe baza ultimelor
cuceriri ştiinţifice în domeniu (Carbon 14 etc.). Cercetării români în schimb,
continuă să treacă sub tăcere existenţa tăbliţelor de la Tărtăria, aşa cum fac
şi cu tăbliţele de la Sinaia. Nici nu e de mirare, ar sune unii, având în
vedere că modestele tăbliţe neolitice de teracotă de la Tărtăria pun sub semnul
îndoielii de-a dreptul ceea ce lumea ştiinţifică considera până la descoperirea
lor, ca fiind o evidenţă absolută în materie de istorie a civilizaţiei, anume
că civilizaţia lumii a pornit din Sumer. Academicianul bulgar Vladimir I.
Gheorghiev afirmă că „tăbliţele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu
decât monumentele scrierii sumeriene" şi că „scrierea, sub forma
pictogramelor, a apărut de fapt, în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum
se credea până atunci. Că desenele şi semnele de pe cele trei tăbliţe de la
Tărtăria reprezintă de fapt, cea mai veche scriere din lume, mai ales că
scrierea sumeriană, din sec. IV î.d.H., „a apărut busc şi într-o formă
dezvoltată”, ceea ce înseamnă, în opinia renumitului academician bulgar, că ea
a fost ori adusă acolo, ori a fost îmbunătăţită prin prelucrarea altei baze. O
poziţie similară are şi orientalistul rus Andrei Nadirov, care consideră că
tăbliţele de la Tărtăria, transmit peste veacuri solia fraţilor pre geto-daci.
Cercetătoarea americană de origine română Marija Gimbutas, încadrează scrierea
de pe tăbliţele de la Tărtăria într-o străveche scriere sacră, provenită din
paleolitic, cu manifestări mai bogate în neolitic şi aparţinând civilizaţiei
Vechii Europe. Cam la aceleaşi concluzii ajung şi investigaţiile unor cercetători
maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici),
americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris
Perlov) etc. La noi în ţară doar lingvistului Ariton Vraciu şi etnologul
Romulus Vulcănescu, le iau în calcul, chiar dacă în lume comunitatea
ştiinţifică internaţională continuă să le susţină valoarea şi importanţa
istorică.
Scrierea dinaintea scrierii
În
octombrie 2000, la Milano, la simpozionul internaţional privind „Originile
scrierii în lume”, cercetătorul Haral Harmann, de la Research Centre on Multilingualism
din Bruxelles, relua, pe noi baze documentare, existenţa scrierii cuneiforme de
pe diferitele obiecte descoperite în arealul carpato-balcanic. Concluzia lui
este că tăbliţele de la Tărtăria sunt „primele semne de scriere incizată, care
preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 î.d.H.), hieroglifele egiptene
(3200-3000 î.d.H.), pictogramele cu inscripţii de pe Valea Indului (2500
î.d.H.) sau pe cele din China (1500-1200 î.d.H.), ca şi enigmaticele mesaje ale
zapotecilor mexicani (600 î.d.H.)!” Câţiva
ani mai târziu, Marco Merlini afima fără a putea fi contrazis (cel puţin nu deocamdată)
că pe baza cercetărilor arheologice incontestabile, spaţiul
carpato-danubiano-pontic avea cert în neolitic, cea mai densa populaţie şi
culturi - de la Cris-Starcevo, Vincea-Turdaş, Petreşti, Cucuteni şi
Pre-Cucuteni până la Boian, Gumelniţa etc. „Domnilor, spunea el, peste tot în
lume (în lumea ştiinţifică-n.n.), se ştie ca românii au plecat de aici (din
spaţiul carpato-danubian-n.n.) şi nu invers. Acest lucru este important nu doar
pentru România, ci şi pentru întreaga Europă şi nu numai. Recunoaşterea unei
scrieri vechi de 7.000 de ani înseamnă recunoaşterea faptului că aici nu trăiau
oameni primitivi, preocupaţi numai de existenţă, de supravieţuire. Este evident
că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria nu este doar rezultatul unei singure
persoane, geniale, ci al unei întregi culturi. Şi asta pentru că este deja un
fapt dovedit şi probat că alături de cultura egipteană, mesopotamiană, a
existat şi cultura danubiană care din multe puncte de vedere se poate spune că
le-a precedat pe celelalte, că este cea dintâi...”.
Scris şi citit dintotdeauna
„Că
traco-geto-dacii cunoşteau scrisul, o confirmă şi autorii antici: Aristofan
(450-385 î.d.H.) menţionează că „tracii cunoşteau scrisul”, iar Cato cel Bătrân
(234-149 î.d.H.), în Originile Romei, apreciază că „Geţii, cu mult înainte de
întemeierea Romei, au proslăvit în Ode scrise faptele de vitejie ale eroilor
lor, acompaniaţi de flaut, ceea ce la romani s-a întâmplat mult mai târziu”. Berosus
(sec. III î.d.H.) spune că şi-a adunat Istoriile din cărţile caldeenilor şi ale
celţilor (tracilor), pentru ca Ovidiu, exilat la Tomis, să declare că: „am
învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică şi chiar am scris poeme în limba
getică iar fiul şi moştenitorul tronului trac, Cotys, mi-a citit poeme scrise
în limba getă”, reaminteşte de câte ori are ocazia reputatul cercetător şi
arheolog Gh. Lazarovici. Dar câţi tineri şi elevi ştiu oare astăzi, acestea?
Câţi se mândresc cu ele? Câţi ştiu măcar la nivel de poveste ceea ce dialectologic
cercetătorii au demonstrat deja de mult: vechimea, continuitatea şi importanţa
reală a numelor şi toponimelor celor care au vieţui dintotdeauna pe meleagurile
carpato-danubiene? Câţi s-au oprit măcar să răsfoiască fie doar şi lucrarea lui
Adrian Bucurescu despre „Tainele tăbliţelor de la Sinaia” şi să viseze măcar în
răstimpuri, la măreţia îngemânată a
civilizaţiei şi culturii pelasgilor (etnonim pentru Fericiţii, luminoşii,
arzătorii, care trăiau de-a lungul Ialomiţei de astăzi, de la izvoare, până la
vărsare, popor înalt şi blond), cu cea a catuzilor (vitejilor scunzi şi
întunecaţi, locuitori la sud de gurile Dunării) care unindu-se au întemeiat
istoria lumii chiar pe aceste meleaguri, în ceea ce istoricii numesc
civilizaţia pre geto-dacă? Şi nu e păcat că nu o fac? Că nu îşi cunosc
rădăcinile, istoria şi nici menirea? Dar cine îi poate opri să o facă? Trebuie
doar să vrea!